AETHRA DE BUZUNAR

Colecție coordonată de prof. univ. Andrei Țurcanu

Poezie simbolistă românească

Antologie

 

Prefață, selecția textelor și
bibliografie selectivă:
Luminița Bușcaneanu
Editura: Gunivas
An apariţie: 2020
ISBN: 978-9975-3374-3-4
Nr. pagini: 112

Antologia Poezia simbolistă românească de Luminița Bușcaneanu este o lucrare foarte binevenită. Autoarea, Luminița Bușcaneanu, profesoară de limba franceză  la Universitatea Populară din Cantonul Geneva, este doctor în filologie, cu o lucrare, susținută la Iași, sub conducerea lui Dan Mănucă, despre simbolism.

Autoarea a ținut să prezinte plenar recuzita simbolistă: simbolul, analogia, corespondențele, sinestezia, sugestia, vagul, nuanța, clarobscurul, memoria mitologizanta, pentru „reconfigurarea realului”  și re-crearea prezentului. În funcție de coexistența acestor elemente simboliste în lirica românească, autoarea a omologat poeții și a selectat poeziile pentru antologie. Din această perspectivă, unii poeți sunt prezenți cu 2-3 texte, altii cu 10, cum e cazul lui  George Bacovia, Alexandru Macedonschi și Dimitrie Anghel, Ion Monulescu etc. Poeziile alese sunt reprezentative în ilustrarea specificului simbolismului și toate împreună conturează mișcarea simbolistă europeană, cu toate analogiile și corespondențele sinestezice cu poezia europeană.

Nina Corcinschi, doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar,
directorul IFR „Bogdan Petriceicu Hașdeu”

O apariție de genul acesta ar putea constitui o adevărată revelație și un ghid util de lucru, atât pentru elevii liceelor noastre, pentru studenții de la filologie, dar și pentru profesorii lor.

Andrei Țurcanu, dr. hab. în filologie

Prefață

Definirea simbolismului – curent, mișcare, școală literară – mai creează încă dificultăți, mai ales în ceea ce ține de limitele temporale, văzând complexitatea autorilor și eterogenitatea demersurilor artistice. Realitatea amplă a diferențelor pe orizontala manifestărilor textuale dau însă în convergențe la nivel vertical, conceptual. Simbolismul, curentul literar apărut pe fundalul unui cumul de crize și transformări profunde, atât de ordin social-economic și istorico-politic, cât și de natură filosofică și psihologică, axat pe explorarea subiectului, cunoașterii, comunicării printr-o retorică revizuită la baza căreia stă simbolul revalorizat este anunțat încă de „Corespunderile” lui Baudelaire în 1857. În jurul anului 1880, prin Rimbaud, Mallarmé, Verlaine, se obține înțelegerea și asumarea noii conștiințe a poeziei și limbajului poetic. În 1886 Jean Moréas formulează doctrina și oficializează termenul de simbolism.

Secolul XIX marchează o mare cotitură în domeniul cunoașterii. Subiectul cunoscător se pomenește într-un context în care, prin „moartea” lui Dumnezeu, a unui sistem imuabil de valori, totul se schimbă vertiginos. Omul se confruntă cu un spirit nou, cel al vitezei mecanice, și cu mașina, care tinde să-i ia locul. Raportul dintre Om/Microcosm și Univers/Macrocosm este intermediat de progresul teh­nico-științific. Totuși, oricât de prins în acest iureș, subiectul cunoscător nu se poate lipsi de perspectiva transcenderii finitului. Raționalismul închide cunoașterea în parametrii experimentului, doar că semnalele venite din domeniul intuiției scapă măsurilor logicii. Desacralizarea cere rescrierea mitului în vederea reintegrării Sinelui ideal (a acelui „Autre” metafizic revelat lui Rimbaud în fosa dintre două stări: conștiință-inconștient), care e proiecția eului în infi­nit. Eul poetic în criză rezonează cu Sinele/„Autre” neo-sacral. Posibilitatea exteriorizării infinitului interior e dotarea corpului cu supraputere, în scopul trecerii peste limitele condiției umane. Corespondența realității exterioare cu cea interioară trece prin „dematerializarea” analoagă sublimării onirice. Plonjarea în misterul inconștientului pentru o raportare cât mai valorizantă a eului la un potențial Sine din adâncurile ființei arată ca un șir de avataruri/lumi, derivate ale simbolului arhetipal. O suita fractală de microcosm în microcosm în microcosm asigură trecerea dinspre Haos spre Cosmos, și invers. Pentru a ajunge materie de Pagină, un univers al ficțiunii, realitatea imediată și concretă trece prin simțurile supraexcitate. Se obține imaginea aptă de a sta, ca „realitate intermediară”, între „sensibil” și „intelectual”, dincolo de care să se întrevadă „gama” tuturor „antecedentelor mitice”. Către Pagină deci se orientează și realitatea transfigurată, și multitudinea de oglindiri ale acesteia din toate timpurile, revalorizate acum de arsenalul tehnic nou (simbolul, corespondențele, analogia, sinestezia, sugestia, vagul, nuanța, clarobscurul). Instrumentul esențial în explo­rarea noului este corpul supradotat, debordant, exuberant, expansiv, care poate auzi cu ochii, trăi și în moarte și se identifica la fel de firește cu „fermecătorul” Satan (Alexandru Macedonski, „Imn la Satan”), ca și cu „bătrânul” Dumnezeu (Demostene Botez, „Basm”).

Prin revalorificarea imaginarului colectiv cu ajutorul simbolului resuscitat din centrul unei retoricii adaptate la cerințele plonjării în profunzimile ființei și prin re-animarea substraturilor „adormite” (precum strigarea/trezirea „amorului de plumb”, la Bacovia) ale conștiinței, Poema/Poetul (Constantin T. Stoika, „Vis mort”) transcende tipul ordinar de existență și accede la alt nivel al reprezentărilor. Apariția și preluarea estetică a conceptului de „inconștient” deschide simbolului perspectiva sondării, pe verticală, a „lumilor” sedimentate cultural în memoria pasivă, intermedierea visului îl eliberează de corvoada mimesisului și face trecerea prin timpuri și spații, din viață în moarte, și invers, convențional posibilă. Moartea e numită „au-delà”/mister/necunoscut. Poezia devine element în sine, care nu comunică, ci se revelează. Sinele pe care îl inventează simbolistul e unic, dar și universal, în același timp, prin fondul sacralității-reper (în negativ, din oglindă), care transpare printre eurile/lumi fractale, asimetrice și „deconectate” doar la prima vedere, de fapt, autosimilare și interconectate, fiecare microcosm prezentând macrocosmul la scară mică, „infinitul în finit”, având fața divinității apofatice, adică a Creatorului fără aureola idolatriei. Între Eu și Sinele de reintegrat, pe scară ascensională, tot astfel precum și între micro- și macrocosm, sau între creator și Dumnezeul-Verb, se interpune o suită de noi trepte de parcurs. Devenirea, de la Eul „bolnav” în „suflet” (M. Eminescu, „Bolnav în al meu suflet”) la Altul/Sinele cu „inimă modernă”, cere o „transformare” de principiu a demersului poetic și revizuirea totală a mijloacelor. Pentru că vidul desacralizării nu e golul absolut, ci doar o stare de criză a comunicării dintre Materie și Spirit, Eu și Altul, Om și Dumnezeu (uneori și în forma Credincios și Necredincios), înainte de trecerea la un alt nivel al inter-relaționării, abordarea metafizicului în forma explorării inconștientului vizează obținerea unui „suflet nou”, care „să dea viață literaturii și artei” (Ovid Densusianu, „Sufletul nou în poezie”). Experimentul minulescian al desentimentalizării „romanței”, tot astfel precum și cel bacovian al eliberării din „plumb” sau din „albul” încremenit virginal la Ștefan Petică – sunt câteva variante ale unui proces comun de transformare a conștiinței creatoare din laboratorul simbolist.

Prin prisma geometriei fractale, curentul însuși prezintă o multitudine de simbolisme, similare matricei franceze. Cei 35 de autori, printre care și protagoniștii curentului, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu și George Bacovia, prezintă un ansamblu de voci contrapunctice armonioase în elaborata polifonie generală care este simbolismul universal. Selecția de texte, prezentată mai jos, integrează armonios noua civilizație spirituală, cea a Cărții moderne.

Luminița Bușcaneanu

Mihai Eminescu. DE CE NU-MI VII

Poezii de dragoste

 

Autor: Mihai Eminescu
Selecția poeziilor: acad. Mihai Cimpoi
Editura: Gunivas
An apariţie: 2019
ISBN: 978-9975-3160-8-8
Nr. pagini: 160

ODĂ  EMINESCIANĂ  DRAGOSTEI

Ca poet care a rostit esenţial fiinţa, Eminescu nu putea să nu fie şi un poet al dragostei, ca sentiment complex, atât de apropiat de „dor”, care deschide o perspectivă năzuitoare spre (de)plinătate e marca ontologică românească, deoarece cuprinde întreaga scară a trăirilor – într-un registru al discreţiei, nuanţei (zicea Blaga – de la fior, de la tremur, de la frământările stârnite de Zburător în sufletul fragil al fetelor pubere până la „farmecul ne-nţeles” ce-o vrăjeşte pe Cătălina din Luceafărul, până la suferinţa dureros de dulce care traduce sentimentul morţii (Căci Eros şi Mors îşi dau întâlnire vicleană, primejdioasă, profund existenţial în acest sentiment-sinteză).

De ce ne procură – ieri, ca şi azi – o lectură pasionantă, angajantă poeziile de dragoste ale lui Eminescu – dominantă tematică nepărăsită şi ilustrând mai multe registre (liric propriu-zis, dramatic, meditativ-existenţial) – de la naivă şi modestă ca expresie De-aş avea la De ce nu-mi vii, una din ultimele sale creaţii, invocare obsesivă a fantasmei iubitei învăluită într-o idealitate albă, angelică, de statuie antică sau de chip renascentist figurat în culori luminoase („ca într-o marmură de Paros, ca-ntr-o pânză de Corregio, spune el în Scrisoarea IV).

Se cade să facem o distincţie fundamentală de la bun început: Eminescu nu doar exprimă, „cântă”, idealizează (şi toate celelalte definiţii care se folosesc mai cu seamă cu accepţie didactică); o trăieşte plenitudinar, cu toţi porii fiinţei sale, la limită, la momentul de vârf, echivalent hybris-ului.

Or, Svetlana Paleologu-Matta, într-un volum de referinţă, Eminescu şi abisul ontologic, îl cita pe Max Scheler, care opinează că dragostea e un sentiment care angajează întreaga fiinţă. Ca în dorul nostru, vom adăuga iarăşi, sugerează o prindere într-un fel de mreajă destinală, o intrare predeterminată într-o zonă stăpânită de Eros sau de omologul său indic Kama care aruncă neîndurate „săgeţi otrăvite”.

Poetul nostru îşi reprezenta relaţia cu Veronica Micle, i-a inspirat multe din poeziile sale, ca o legătură ideală, cu semnificaţie mitică, dintre Amor şi Psyha.

Florilegiul de faţă ne permite să urmărim întreaga sinusoidă a punerii sale sub semnul lui Eros, poeziile sale de dragoste fiind mărturia unei năzuinţe către ceva absolut, către îm-plinire, lumire (în sensul pe care-l găsim în Mioriţa), către o comuniune – antropomorfizată, spiritualizată, idealizată – cu Natura şi Cosmosul. Răsfrântă într-un vis al preafrumoasei fete de împărat Cătălina, ceea ce este pământesc aspira către divin, iar ceea ce este divin, cel puţin într-un moment al chemării acesteia, aspiră către pământesc.

Eminescu trece, în spiritul unei dialectici subtile, prin momente contrarii, surprinse în formă de elegie, de rugăciune (litanie), de confesiune sentimentală elementară sinceră, de definiţie gnomică de felul „Ce e amorul? Un prilej pentru durere”, de cantilenă, lied romantic sau divan sau ghazel oriental, de doină sau basm, de meditaţie filosofică.

Într-un cuvânt: el trăieşte dulcile clipe erotice, se lasă chinuit de gânduri lumeşti (ca Sihastrul din Magul călător în stele sau din Mureşanu), suferă din cauza absenţei ei din teatrul iubirii (unde rămâne singurul protagonist), îndepărtării de ea şi scufundarea în singurătate, e întristat de moartea tinerei iubite din adolescenţă, gustă momentele fericite, dar şi cele puse sub semnul speranţei, dorinţei, renunţării, (dez)iluziei, al neînţelegerii „farmecului sfânt” al dragostei în genere, şi „amorului fără saţiu al poetului”.

Această suită de acorduri erotice se încheie, însă, cu o (re)chemare a făpturii erotice a iubitei în De ce nu-mi vii, în care e reluată într-un vers simplu, dar plin de încărcătură emotivă adresarea către ea: „Iubita mea, iubita mea”…

Acad. Mihai CIMPOI

8 martie 2019

Legenda Luceafărului
Ediția a II-a

Autor: Mihai Eminescu
An apariţie: 2019
ISBN: 978-9975-3170-7-1
Nr. pagini: 72 pag.

« În descrierea unui voiaj în ţările române germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pămînt, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc », scria Eminescu pe marginea manuscrisului uneia din multele variante ale poemului Luceafărul. Pe aceeaşi filă poetul îşi continua gîndul, într-o formă mai succintă : « Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoric ».

Acest « german K. » era Richard Kunisch, autorul unei culegeri intitulată Bukarest und Stambul. Skizzen ans Ungarn, Rumänien und der Türkei (Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia), apărută în 1861 şi reeditată în 1868 şi 1869.

Lui Eminescu care, în toamna anului 1872, venise la Berlin cu scopul de a-şi continua studiile universitare, nu putea să-i scape acest titlu de carte. Astfel, cele două basme româneşti culese de Kunisch (Das Mädchen im golden Garten şi Die Jungfrau ohne Körper) vor intra imediat în laboratorul de creaţie al poetului, din care vor ieşi minunatele basme versificate: Fata-n grădina de aur şi Miron şi frumoasa fără corp. Dacă Miron şi frumoasa fără corp a rămas la stadiul de basm, Fata-n grădina de aur va cunoaşte o îndelungată şi migăloasă şlefuire, care se va sfârşi odată cu publicarea în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare « România Jună » a poemei Luceafărul.

Societatea studenţilor români din capitala Imperiului Habsburgic, Viena, din care făcuse parte la timpul său şi Eminescu, izbutise, după mai mulţi ani de strădanii, să scoată de sub tipar, în aprilie 1883, Almanahul « României June ». În paginile acestei publicaţii tinerii redactori îşi propuneau : « … să întrunească în fiecare an pe cei mai de frunte reprezentanţi ai literaturii române ; astfel din an în an, lămureau editorii, se va putea şi în acest mod observa mişcarea noastră literară, ceea-ce încă este o condiţie pentru progres. În Almanahul prezent, precizau ei, multe pietricele preţioase din mozaicul literaturii române lipsesc ». Exprimându-şi regretul că cele 208 de pagini ale Almanahului nu au reuşit să cuprindă mai multe scrieri de valoare, autorii prefeţei nici nu bănuiau că Eminescu avea să dăruiască posterităţii nu doar o « pietricică preţioasă » oarecare, ci un diamant strălucitor — genialul poem Luceafărul.

Prezenta ediţie omagială întruneşte basmul lui Kunisch, Fata din grădina de aur, în traducerea lui D. Caracostea, basmul versificat Fata-n grădina de aur şi poemul Luceafărul.

Am păstrat ortografia şi punctuaţia ediţiilor din care au fost reproduse textele.

Horia ZAVA